Mai român ca toţi românii

În 16 august 2008 a fost ziua în care cel ce a fost numit „ultimul disident din Moldova” , Gheorghe Briceag, s-a dus la cele sfinte. Abia în 2 zile, pe 18 august, după ce a fost deja „dat” pământului, s-a aflat şi la Chişinău despre moartea dumnealui. A fost condus în ultimul drum de foarte puţină lume, dar a ajutat şi a luptat pentru o ţară întreagă.

Câţiva tineri din Chişinău, printre care şi noi, am plecat spre capitala nordului, Bălţi, pentru a cinsti memoria şi a aprinde o lumânare la mormântul celui care a declarat că se autoincendiază dacă autorităţile comuniste de la Bălţi vor reamplasa monumentul lui Lenin în piaţa oraşului.

Ajunşi la Bălţi am mers spre biserica catolică din oraş pentru a o întilni pe doamna Raisa Briceag, soţia răposatului, care, am aflat ulterior, cântă în corul acesteia. Biserica, o construcţie nouă, încă nefinisată, apărea impunătoare în locul în care se află, nu foarte departe de Primarie şi respectiv monumentul marelui Ştefan cel Mare.

Întalnindu-ne cu doamna Briceag, o doamnă cu inima deschisă, cu ochii trişti şi durere în inimă, am mers, cu sufletul oarecum neîmpacat de durere, spre cimitirul de la marginea oraşului. Îmbrăcată în negru, cu un buchet de flori în mâna, dumneaei ne-a condus spre locul de vecie, cu ţărâna înca moale, acoperită de coroane şi flori, a domnului Briceag.

A iubit tricolorul, l-a iubit nespus de mult. Îl purta legat la piept, îl avea pe bereta, îl avea in suflet. Şi acuma-l avea desaupra mormântului. Au urmat câteva momente de o intensitate de nedescris… Îndemnaţi de doamna Briceag am rostit împreună „Tatăl Nostru”şi am ţinut un moment de reculegere. Ochii dumneaei, de-o tristeţe incomensurabilă ne-au îndemnat să mergem mai departe, să-i ducem visul dlui Briceag spre un bun sfarsit.

Aici, la mormânt, fiecare clipă avea o intensitate aparte, apăsătoare, dureroasă, dar şi poate împăcată. Pentru că aşa a plecat dl Briceag, împăcat, dar cu speranţa că visul său va fi împlinit într-o buna zi.

După cimitir la invitaţia doamnei, am plecat spre casa unde şi-a petrecut ultimii ani domnul Gheorghe Briceag. O căsuţă modesta, cu o grădină mică şi îngrijită în spate, despre care ni s-a povestit ca era locul în care dl Briceag iubea sa zăbovească, era plină de florile „atat de mult iubite de el”, ne spune doamna Raisa. Interiorul căsuţei l-am găsit cu pereţii împânziţi de fotografii ale familiei, tricoloare, articole din ziare şi hărţi ale României, Basarabiei. Iar pe o măsuţă plină de cărţi şi ziare, fotografia răpostatului şi o candelă.

Doamna Raisa ne-a tot povestit, cu ochii îngânduraţi şi mâhniţi, câteva amintiri despre cel care a fost supranumit „mai român ca toţi românii”, despre cum s-au cunoscut, cum a fost, pentru ce a luptat, despre cât de curajos a fost şi ne-a îndemnat să încercăm să fim, cel puţin în jumatate la fel de curajoşi.

Înainte să plecăm, doamna Raisa ne povestea cât de mult îi plăcea mareului român să stea serile pe prag, pe un anume scăunel şi să aştepte. Să o aştepte. „Se stingea ca o lumânare, dar nu zicea nimic, că îl doare, că se simte prost…se stingea ca o lumânare.” Aşa ne zicea îndurerata soţie.

Cu promisiunea de a mai trece pe la dumneaei, am plecat, lăsând-o cu lacrimi în ochi, iar noi, plecând cu neîmpacare în suflet, am lăsat-o sa vegheze fotografia iluminată de candelă.

eu (stapler) si moon

p.s. mulţumim lui Oleg Brega pentru datele de contact a doamnei Raisa Briceag